După ultimele zile, mă simt român doar la modul formal, şi asta nu datorită faptului sunt într-o ţară unde, aparent, e cel mai contraindicat să ai calitatea asta.
Am senzaţia că aproape nimeni de acasă nu conştientizează realitatea politică şi economică din Moldova. Si de ce nu, realitatea unei naţiuni pe care propagandistic şi din vîrful buzelor o considerăm ca parte din Romînia. Spun asta pentru că lipsa de reacţie şi acţiune de acasă se simte înfiorător la Chişinău, iar majoritatea celor de aici rămîn cu o surprindere amară cînd văd că la vest de Prut, de unde practic ar putea răzbate singura raza de lumină e mai mult beznă.
In campanii electorale sau în pieţe publice ne dăm toţi cu cărămida-n piept pe sintagma "Basarabia, pămînt romînesc!", dar acum, în momentele în care acţiunea şi reacţia sunt singurele care contează, rămînem în pasivitatea civică atît de ucigătoare, caracteristică societăţii noastre a ultimilor ani. Dacă ar ştii lumea din ţară cît de mare se vede aici un simplu gest de susţinere, solidaritate sau încurajare! De la un mesaj pe bloguri, o lumînare aprinsă în piaţă, sau articole din jurnale. Nu mai vorbesc de autorităţi, mult prea frămîntate de ciolanul de împărţit zilnic.
Toţi marii editorialişti şi aşa zisi formatori de opinie, de la un Cristian Tudor Popescu sau Ion Cristoiu au tratat cu ardoare doar subiectul Gigi, în timp ce primele reacţii mai consistente au început să apară în presa centrală şi locală doar după ce ambasadorul romîn la Chişinău a fost declarată persona non-grata (!) şi regimul vizelor reintrodus pentru romîni, adică după doua gesturi de maximă gravitate.
Evident, acţiuni ale unui regim versat, care a profitat de situaţia creată pentru atinge două scopuri: închiderea porţilor către Romînia, văzută ca o sursă generatoare de elemente potrivnice sistemului şi justificarea unor măsuri represive dure. Care încep să apară. Şi este destul de greu să te ascunzi aici...
Tara este mică, şi practic, Moldova înseamnă Chişinău. Desigur, nu şi în termeni de vot, unde provincia, adică localităţile sărace, cu posibilităţi de informare şi cultură politică reduse, s-au agăţat de bruma de stabilitate şi siguranţa promisă de comunişti, şi a făcut diferenţa la urne. La acestea se mai adaugă pensionarii, înfricoşaţi sub umbra crizei, de a pierde şi acea bucata neagră de pîine pe care o primesc lunar de la stat.
Evident, suspiciunea de fraudă e pe buzele tuturor, şi se referă la diferenţa între acel stabil 35% arătat de toate sondajele pre-electorale pt. PCR, şi scorul oficial, o cifra care dă fără rest nr. de mandate necesare în parlament pentru alegerea preşedintelui...Dar probabil claritatea dovezilor nu va apărea niciodată.
Nu ştiu dacă lucrurile trebuie privite emotionally, sau rece, dintr-o perspectivă politică. In atmosfera fierbinte din zilele acestea e greu să nu pendulezi între cele stări, la fel ca şi rîndurile de faţă.
La modul obiectiv, regimul comunist a adus o stabilitate politică şi socială in ţară, după anii ’90 marcaţi de domnia mafiei, în stilul cel mai barbar şi feroce, şi crearea unor regiuni separatiste.
Ca o paranteză, trebuie precizat că Transnistria nu fost niciodată un teritoriu romînesc, nu avem nici un drept istoric asupra lui. El a fost luat odată cu invazia germano-romîno din ’41, cînd Romînia a considerat, abuziv, că merită compensaţii de la Rusia pentru anexarea în ’40 a Basarabiei. Germanii au agreat acest lucru temporar, fiind cei ce au numit astfel această regiune (de dincolo de Nistru, graniţa firească a Moldovei spre est).
Preţul acestei stabilităţi a fost o libertate de expresie şi mişcare relativ limitate (dar acceptabile), şi o cedare cvasi-totală a ceea ce însemnă business important sau sursă generatoare de venituri către grupurile organizate în jurul conducerii. La modul literal, orice afacere mai bine crescută, inclusiv bancă, dacă intră in vizorul oamenilor puterii este luată cu japca, proprietarul avind doar alternativa lichidării ei sau a unui dosar penal. In rest, pentru ceea ce rămîne, small business, se poate vorbi oarecum de o economie de piaţă concurenţială, bursă de valori, sau liberă iniţiativă.
In plan economic, perioada de guvernare comunistă (2000-2008) a fost prosperă, tara înregistrând o creştere economica însemnată, la medie o anuală de 6%. Totuşi, această performanţă notabilă trebuie pusă mai mult pe seama remitenţelor trimise acasă de muncitorii moldoveni care lucrează afară (ca. un sfert din ei), şi care au depăşit in ultimii ani 20% din PIB (!), un nivel uriaş. Un PIB care rămâne simbolic, sensibil peste 3 miliarde EUR, adică 2% din cel al Romaniei. Desigur, mai relevantă e valoarea lui pe cap de locuitor, undeva la 15% din cea tării noastre (ca. 1,100 EUR / capita), ceea ce o face cea mai săracă ţară din Europa.
Moldova e lipsită de resurse naturale şi minerale, industria e cvasi-inexistentă, iar agricultura, ramura cea mai extinsă e supusă capriciilor vremii. O imagine grăitoare despre goliciunea din economie o arată faptul ca industria vinului – desigur faimoasă în toată lumea – furnizează peste 20% din PIB, fiind de altfel şi principala componentă la export.
In acest context, independenţa economică a Moldovei, şi implicit cea politică este foarte limitată; un gest (politic desigur) ca cel al Rusiei de acum 3 ani de a suspenda importurile de vin din Moldova din raţiuni de calitate (!), a dus la 0 lovitura de aproape 400 mil USD, adică aprox. 15% din PIB. Ca să nu mai vorbim de variabila resurse naturale (gaze şi petrol) care joacă tot în favoarea Rusiei.
Deci, pentru supravieţuire, indiferent de culoarea sa, guvernul de la Chişinău, este obligat la un partizanat extern făţiş. In condiţiile unei politici externe de la Bucureşti superficiale şi neconcludente, direcţia logică pe termen scurt nu poate fi decît Moscova. A la long, o asemenea orientare este discutabilă, ţinînd cont de capacitatea scăzută a Rusiei de a crea valoarea economică adăugată în statele satelit.
In măsura în care doreşte să intervină, Romînia trebuie să o facă în primul rînd economic; pe multiple căi, de la investiţii concertate la favorizarea schimburilor comerciale şi sprijin pentru resurse naturale de care are nevoie. Iar continuarea politică a acestor acţiuni şi apropierea ulterioară este firească şi naturală, şi poate duce departe. Dar se pare că tuturor guvernelor de la Bucureşti le-a lipsit o astfel de viziune, ceea ce, pe lîngă partea de vină istorică la ia o bună parte din dreptul de a judeca critic situaţia din Moldova.
Pe acest fond, la începutul anului chiar vedeam în soluţia comuniştilor o cale viabilă pe termen scurt pentru continuarea creşterii, în condiţiile unui modus vivendi politic acceptabil. Totuşi, ultimele evoluţii, inclusiv campania electorală au arătat o faţă inumană a acestui regim, unde simţul măsurii, atît în politică cît şi în afacerile pe care le conduc a lipsit masiv. Alegerile au scos la iveală adevărată lipsă a libertăţii de expresie şi a măsurilor administrative a guvernului, iar rezultatul lor o suspiciune de fraudă greu de depăşit.
Abordarea protestelor ulterioare, arată o scoală politică veche şi grea a puterii. Se pare că speriaţi de amploarea manifestării au încercat pe de o parte decredibilizarea ei, iar pe de altă parte crearea unui fond de fapte pentru justificarea unor măsuri dure de reprimare a la long a opozanţilor politici.
Astfel, in ziua de asediu de marţi, apărarea obiectivelor statului a fost una simbolică, iar cei ce au spart şi vandalizat parlamentul deloc reprezentativi pentru mare masă a manifestanţilor. Mai mult, se pare că steagul Romînei şi UE pe clădirea parlamentului a fost pus cu sprijinul autorităţilor (http://savemoldova.blogspot.com/). Iar cuvintele ministrului rus de externe parcă arată spre un scenariu comun: „Este principial de important nu numai să fie condamnate cele întîmplate, ci şi să fie luate măsuri pentru a fi interzise orice tentative de zdruncinare a statalităţii şi proceselor democratice din Moldova. Cu toţii am văzut sub ce lozinci şi drapele se desfăşurau aceste nelegiuiri, de aceea, sper că vor fi făcute cele mai serioase concluzii, inclusiv şi în Uniunea Europeană". (Ministrul afacerilor externe al FR, Serghei Lavrov).
Un alt mare gest care confirmă acest scenariu a fost marţi seară, cînd clădirea parlamentului a fost lăsată practic liberă şi nepăzită, la discreţia tuturor, cei mai mulţi fiind găşti de cartier. După izbucnirea unui incendiu şi răspîndirea focului pe un etaj întreg, le-au trebuit pompierilor peste 2h vă vină în condiţiile în care accesul nu mai era blocat demult de manifestanţi...
Cum spuneam, toate violenţele le-au dat muniţie suficientă autorităţilor pentru trecerea la reprimarea dură a celor implicaţi. Sunt valuri de arestări, multe într-un mod ce aminteşte anii negri de la noi (ridicări de stradă de către civili, etc.).
.....................................................................................................................................
Înrăutăţirea situaţiei – căci puterea lungă orbeşte – pare inevitabilă, iar frustrarea şi deznădejdea în rîndul tinerilor şi intelectualilor apare justificată. Senzaţia de no way out este cumplită, iar apăsarea pe care ti-o dă spaţiul ăsta strîmt geografic şi politic, e dureroasă. Libertatea de mişcare, de informare, expresie şi acţiune vor fi diminuate, creîndu-se o enclavă de dictatură, în condiţiile în care, de bine de rău democraţia există acum peste tot în Europa. Comparaţia asta e conştientizată aici şi chinuitoare, şi poate de aceea mesaje de solidaritate capătă o însemnătate şi mai mare. Nu mai vorbesc că sărăcia va rămîne la fel de degradantă, iar posibilităţile de dezvoltare profesională cvasi-inexistente.
Atît timp cît statul romîn nu are voinţă şi putinţă în direcţia asta (şi nu mă refer la acţiuni subversive, care trebuie evitate mai ales acum), mici gesturi de solidaritate din partea societăţii romîneşti şi tinerilor ar primi aici o amploare neînchipuit. Dar lipsa de înţelegere şi acţiune a publicului larg de la noi te face să crezi nu am trecut niciodată prin drama comunismului şi a dictaturii.
In ceea ce priveşte media, totul intră în vizor doar dacă are potenţial de rating. Adică violenţe, conflicte diplomatice sau alt tip de senzaţional. Pînă atunci, becaliada îşi continua nestingherită drumul spre casele celor mai mulţi dintre romîni, care îţi lasă senzaţia că singurele valori şi proiecte naţionale adevărate sunt consumul bere şi dezbaterile non-sportive interminabile după o etapă de fotbal.
Ceea ce mă goleşte cel mai tare de conţinutul de romîn, este că probabil dacă aş fi in ţară, aş rămîne şi eu agăţat de inerţia asta muncă-consum, privind ca şi fapt divers o zbatere inutilă a unor oameni străini, care îmi inundă aiurea programul colorat de seară de la TV, de nesfîrşite polemici. Din fericire nu sunt în România, şi îmi asum riscul acestor rînduri. So, save Gigi.
